Îmi amintesc o scenă pe care am văzut-o de nenumărate ori, prin case diferite, cu aceleași emoții la pachet. Un bebeluș e ridicat ușor de subraț, tălpile îi ating podeaua, genunchii se îndoaie puțin, apoi se îndreaptă, iar toată lumea din jur izbucnește cu o bucurie sinceră. Cineva filmează. Cineva spune „Vai, ce puternic e!”. Și aproape mereu apare și completarea aceea: „Ține-l să calce, să meargă mai repede”.
E ușor să te lași dus de val, mai ales când ai în brațe un copil care crește de la o zi la alta și tu simți că viața se derulează cu viteză. Te uiți la picioarele lui mici și ai impresia că, dacă le „antrenezi”, dacă îl mai ridici de câteva ori pe zi, dacă îl ții vertical, cumva îi faci un bine.
Întrebarea, însă, e mai fină decât pare: îl ajut sau îl încurc dacă îl pun în picioare înainte să ajungă acolo singur?
Răspunsul, spus cu calm, e că sprijinul blând poate fi un joc frumos, dar forțarea, adică insistatul constant, poziția ținută prea mult, verticalizarea făcută „ca să fie”, poate încurca. Nu neapărat dramatic, nu ca într-un film în care o decizie schimbă tot, dar suficient cât să merite să fii atent.
De ce ne apucă graba asta, mai ales când vine vorba de mers
Nu cred că părinții se grăbesc pentru că vor performanță. Se grăbesc pentru că vor confirmare. Că e bine. Că e în regulă. Că „ținem pasul” cu ce au auzit pe la alții.
Adevărul e că dezvoltarea copiilor a devenit, fără să vrem, un sport de comparație. Cine a stat în șezut mai devreme, cine a mers mai repede, cine a spus primul cuvânt. Nu e răutate în asta, e mai degrabă o anxietate îmbrăcată în entuziasm.
Și mai e ceva, un detaliu pe care îl simt părinții, chiar dacă nu îl spun: mersul pare pragul către independență. Parcă odată ce copilul merge, s-a făcut mare. Așa că ne tot uităm la pragul ăsta ca la o destinație.
Doar că pentru un bebeluș, mersul nu e un obiectiv de bifat. E rezultatul unei serii lungi de încercări mici, unele adorabile, unele frustrante, multe complet invizibile pentru noi, pentru că se întâmplă în interiorul corpului lui.
Ce înseamnă, de fapt, „pregătit să stea în picioare”
Când un copil se ridică singur în picioare, nu e doar o dovadă că are picioare puternice. E o dovadă că tot corpul lui a început să lucreze împreună. Trunchiul ține stabilitatea, pelvisul își găsește poziția, genunchii se aliniază, gleznele se ajustează, talpa începe să „citească” podeaua. Creierul, între timp, face calcule rapide: cât de departe sunt de canapea, dacă alunec, unde îmi pun mâna.
De asta e atât de diferit când îl pui tu în picioare față de când ajunge el acolo. Când ajunge singur, înseamnă că a găsit o strategie care îi aparține. Când îl ridici tu, îl așezi într-o postură care arată bine pentru poză, dar care poate să fie încă prea grea pentru sistemul lui.
Știu, sună aproape filozofic, dar e și foarte practic. Un copil învață controlul din mișcare, nu din poziții „ținute”.
Etapele care construiesc mersul, chiar și atunci când nu arată ca mersul
În primele luni, copilul se luptă cu capul lui. Pare amuzant, dar e muncă serioasă: să îl ridice, să îl țină, să îl întoarcă. Apoi învață să stea pe burtă, să împingă în coate, să își ridice pieptul. Rularea de pe o parte pe alta, rostogolirea, sunt exerciții de orientare în spațiu, nu simple „tumbe”.
Mai târziu, șezutul aduce control pe trunchi. Iar deplasările la nivelul podelei, târâșul, mersul de-a bușilea, alunecatul pe fund, toate sunt forme de a construi coordonare și forță. Unii copii sar peste bușilea și tot ajung să meargă foarte bine, alții îl fac mult timp și tot e perfect în regulă.
Ce contează e ideea asta: mersul se coace în podea. Nu arată spectaculos, nu vine cu aplauze, dar e baza.
Semnele acelea mici care îți spun că bebelușul e aproape
Nu e nevoie să te transformi în evaluator de dezvoltare. Uneori se vede dintr-un gest. Bebelușul stă în șezut fără să se prăbușească imediat, se întoarce după jucării cu tot corpul, nu doar cu capul. Pe burtă, își ridică pieptul cu ușurință și își mută greutatea dintr-o parte în alta.
Când îl ții în brațe, uneori își împinge tălpile în tine, de parcă ar testa dacă „merge” să se sprijine. Iar când îl așezi lângă canapea sau lângă un obiect stabil, începe să se tragă, să se ridice, să coboare și să repete. Repetiția asta e aur.
Mai e și un semn foarte simplu, de bun simț: copilul pare curios, nu crispat. Când e pregătit, îl vezi că explorează. Când e pus prea devreme, îl vezi că se încordează, se agață, se sperie, își ține respirația. Diferența asta o simți chiar și fără să ai studii.
Ce se poate întâmpla dacă îl „forțezi”
Când spun „forțez”, mă gândesc la insistat. La momente lungi în care îl ții vertical doar ca să stea, la „hai, mai stai un pic”, la exercițiul făcut ca o obligație. Și mă gândesc și la dispozitivele care îl țin în poziție verticală mult timp, fără să fie el cel care decide.
Prima consecință e oboseala, iar oboseala la un bebeluș nu arată ca la un adult. Nu zice „am febră musculară”. Arată prin compensări. Se arcuiește, își împinge șoldurile înainte, se încordează în gât, își strânge degetele de la picioare. Unii copii se ridică pe vârfuri, ceea ce îi face pe adulți să exclame că „uite ce frumos stă”. Dar ridicatul pe vârfuri poate fi, uneori, doar tensiune și căutare disperată de stabilitate.
A doua consecință e mai subtilă: timpul pierdut de pe podea. Dacă un copil petrece mult timp în poziții impuse, își reduce singur șansele de a practica exact acele mișcări care îi vor face mersul mai sigur. Pare un paradox, știu. Îl pui în picioare ca să meargă, dar îi iei din orele de „pregătire” pentru mers.
A treia consecință ține de siguranță, de momentele acelea de două secunde. Copilul alunecă, tu îl prinzi brusc de mâini, îl tragi în sus ca să nu cadă. Nu e un gest „greșit”, e reflex. Doar că, repetat, poate să îl sperie sau să îi forțeze articulațiile în unghiuri incomode. Uneori, o simplă schimbare de strategie ajută: mai bine îl lași să coboare controlat, cu tine aproape, decât să îl smucești înapoi în sus.
Și da, căderile mici, atunci când spațiul e sigur, fac parte din învățare. E greu pentru noi, pentru că instinctul e să prevenim orice cădere. Dar corpul învață echilibrul tocmai din încercări și din ajustări.
Premergătoare, săritori, tot felul de „ajutoare”
Nu vreau să demonizez obiecte, fiindcă uneori părinții le folosesc din disperare. Ai de gătit, ai o întâlnire, ai nevoie de zece minute în care copilul să fie în siguranță și tu să respiri. Te înțeleg.
Problema apare când astfel de dispozitive devin rutina principală. Într-un premergător, copilul se deplasează altfel decât ar face-o singur. Se sprijină diferit, își aruncă greutatea înainte, are viteză, ajunge în locuri unde, altfel, nu ar ajunge. Unele familii se liniștesc pentru că „uite ce merge”, dar de fapt copilul nu exersează ridicarea, coborârea, căutarea echilibrului lângă un obiect stabil. Exersează un alt tip de mișcare, unul ghidat de dispozitiv.
Dacă e ceva ce merită păstrat în minte, e asta: un ajutor bun îl lasă pe copil să conducă. Un ajutor prost îl înlocuiește.
Cum îl ajuți, fără să îl împingi
Când mă gândesc la sprijinul sănătos, mă întorc mereu la două cuvinte simple: spațiu și repetare.
Spațiul înseamnă podea, o zonă sigură, fără colțuri periculoase, cu un covor care nu alunecă. Înseamnă să aibă unde să se întoarcă, să se târască, să se rostogolească, să se ridice în genunchi, să stea în patru labe. Nu e glamour, dar e fundație.
Repetarea înseamnă să îi dai șansa să facă același lucru de o sută de ori, fără să îl corectezi la fiecare încercare. Copiii nu învață prin explicații, învață prin corp. Și au nevoie de timp.
Un truc mic, dar util: oferă-i obiecte stabile de sprijin, la o înălțime potrivită. O canapea solidă, o masă grea, un scaun care nu se răstoarnă. Când se ridică singur și se sprijină, începe să își dozeze greutatea pe picioare exact cât poate.
Și încă ceva, poate contraintuitiv: talpa are nevoie să simtă. Mulți copii își găsesc echilibrul mai bine desculți sau în șosete antiderapante, pentru că primesc feedback de la podea. Pantofii rigizi, puși devreme „să îi țină glezna”, pot să îi ia din informația de care ar avea nevoie. În casă, în general, simplu e bine.
Dacă vrei să îl încurajezi prin joacă, fă-o cu răbdare. Așază o jucărie pe canapea, suficient de aproape încât să o vadă și să o dorească, dar nu atât de departe încât să îl frustreze. Stai lângă el, dă-i timp. Uneori vei vedea o încruntare serioasă, apoi un zâmbet, apoi o mică victorie.
Când îl ții tu în picioare, ține-l mai mult pentru siguranță decât pentru „exercițiu”. Câteva secunde, apoi îl lași să revină. Poți să simți în palmele tale dacă lucrează el sau lucrezi tu. Dacă tu faci tot, nu e momentul potrivit pentru sesiuni lungi.
Și îți mai spun ceva, ca între prieteni, pentru zilele în care ai impresia că nu avansează: progresul nu arată mereu ca o linie dreaptă. Uneori pare că bate pasul pe loc. Uneori, dintr-odată, într-o dimineață, face ceva nou. Nu pentru că ai „insistat” mai mult, ci pentru că i s-au legat lucrurile în corp.
Când merită să ceri o părere de specialist
E normal să existe variații mari. Totuși, sunt situații în care e liniștitor să ceri un ochi avizat, nu ca să cauți probleme cu lumânarea, ci ca să îți calmezi mintea.
Dacă bebelușul evită constant să pună greutate pe picioare și pare că se retrage de fiecare dată, dacă observi o asimetrie clară în mișcare, de exemplu folosește mereu doar o parte, dacă pare foarte rigid sau, dimpotrivă, foarte „moale” și greu de stabilizat, dacă există regres, adică făcea ceva și apoi nu mai face, atunci merită discutat cu medicul pediatru.
Uneori răspunsul e simplu și te ușurează: e în fereastra lui de dezvoltare și are nevoie doar de timp. Alteori, câteva ședințe de kinetoterapie pot ajuta mult, fiindcă cineva îți arată cum să îl sprijini fără să îl suprasoliciți.
În zona aceasta, unii terapeuți folosesc abordări neurodezvoltative, iar pentru anumiți copii poate fi potrivită terapia bobath, mai ales când există provocări legate de tonus, coordonare sau control postural. Ce mi se pare important e să cauți un specialist care lucrează cu blândețe și care îți explică ce face, nu unul care transformă copilul într-un proiect.
Ce rămâne, dacă tragi linie după toate detaliile
Dacă bebelușul tău vrea să se ridice, dacă se cațără pe tine, dacă se sprijină de canapea și se uită în jur ca un mic explorator, lasă-l. Bucură-te. Fă-i loc. Râzi cu el. Este una dintre cele mai frumoase perioade, chiar dacă, uneori, te epuizează.
Dar dacă simți că îl ridici din teamă sau din presiune, dacă vocea din capul tău spune „ar trebui să facă asta deja”, atunci încetinește. De multe ori, cel mai bun lucru pe care îl poți oferi nu e încă un minut în picioare, ci încrederea că își va găsi singur drumul.
Mersul vine. Și, culmea, vine mai bine când nu îl grăbești. Vine cu genunchi zgâriați pe covor, cu ridicări și coborâri repetate, cu echilibru câștigat încet. Iar când face primul pas singur, fără mâinile tale care să îl țină, fără „hai, hai”, doar el și curajul lui mic, îți dai seama că n-ai pierdut nimic așteptând. Din contră, ai câștigat liniștea aceea care, la final, contează mai mult decât orice record de familie.
